Se vorbește mult despe iubire. Și se vorbește mult despre copii. Foști, viitori, ai noștri, ai lor, ai țării. Și despre familie și valori . . . tradiționale. Aici mie îmi scârțâie banda. Care tradițite exact și despre ce vorbim? Cuvântul _tradiție_ vine din latinul *tradere* însemnând: a transmite, a da mai departe, a da spre păstrare. Tot din latinul *tradere* vine și cuvântul trădare. De aici confuzia. Aprinși în discuții despre cine trădeaza pe cine, uităm de la ce am pornit, nu mai vedem pădurea de copaci, uităm ca întrebarea e: ce ne dorim să dăm spre păstrare? Ură, dezbinare, frică de omul care este diferit? Sau iubire, înțelegere, sprijin, pentru că #latoțineegreu. Frica de schimbare este de înțeles, e poate una dintre cele mai existențiale frici: a da mai spre păstrare ne amintește de propria noastră mortalitate, de “când noi nu vom mai fi…”
